În anul 1843, când arhimandritul Irinarh a plecat la Ierusalim, a luat ca ucenic şi pe ierodiaconul Nectarie pentru ascultarea şi blândeţea lui. Acolo s-au nevoit împreună aproape 20 de ani, împărţind unul cu altul toate ispitele, necazurile şi bucuriile vieţii pustniceşti. Mai întâi s-au nevoit cinci ani în Nazaret. Apoi s-au urcat pe Muntele Tabor şi acolo au devenit sihaştri renumiţi în toată Galileea pentru viaţa lor aleasă, pentru răbdarea şi smerenia lor.
Arhimandritul Nectarie Banul, de pe Muntele Tabor (1818 – c. 1900)
Acest cuvios părinte a fost ucenicul cel mai apropiat şi biograful arhimandritului Irinarh Roseti. Era fiul preotului Alexandru Banul din satul Călineşti (Roman), născut în anul 1818. De mic a rămas orfan de părinţi. În anul 1834, când era de 15 ani, auzind de marele stareţ Irinarh Roseti de la Mănăstirea Horaiţa, a intrat ca vieţuitor în sihăstria lui. Mai pe urmă, stareţul l-a făcut călugăr şi diacon, dându-i numele de Nectarie. Tot atunci se face călugăriţă şi sora lui, Mersonia, la Mănăstirea de maici Giurgeni (Roman).
În anul 1843, când arhimandritul Irinarh a plecat la Ierusalim, a luat ca ucenic şi pe ierodiaconul Nectarie pentru ascultarea şi blândeţea lui. Acolo s-au nevoit împreună aproape 20 de ani, împărţind unul cu altul toate ispitele, necazurile şi bucuriile vieţii pustniceşti.
Mai întâi s-au nevoit cinci ani în Nazaret. Apoi s-au urcat pe Muntele Tabor şi acolo au devenit sihaştri renumiţi în toată Galileea pentru viaţa lor aleasă, pentru răbdarea şi smerenia lor. În toată viaţa sa, Cuviosul Nectarie a slujit cu multă credinţă şi dragoste pe părintele său duhovnicesc, neieşind niciodată din cuvântul lui. În anul 1859, arhimandritul Irinarh s-a mutat din viaţa aceasta, după ce mai întâi a prevestit ucenicului său că va rămâne stareţ pe Tabor şi va termina biserica începută de el.
După moartea stareţului său, Cuviosul Nectarie a fost făcut preot şi arhimandrit, în anul 1862, de patriarhul Ierusalimului, Chiril. Apoi s-a mai nevoit singur pe Tabor „încă alţi 20 de ani pentru Domnul şi pentru hatârul patriarhului, slujind nu numai Sfânta Liturghie, ci şi la toate slujbele cele trebuincioase mănăstirii”. Biserica a terminat-o în anul 1862 şi a sfinţit-o în acelaşi an, la praznicul Schimbării Domnului la Faţă. Mai târziu, a zidit câteva chilii şi zidul de jur împrejur. Iar în anul 1892, simţindu-se bătrân şi bolnav, s-a retras în Mănăstirea Sfântul Sava de lângă Betleem, unde a mai trăit până la sfârşitul secolului trecut. În anul 1898, bătrânul a scris Viaţa arhimandritului Irinarh Roseti, precum însuşi îi prezisese pe când trăia, şi o trimite la Mitropolia din Bucureşti să fie publicată.
Iată ce spune arhimandritul Nectarie în prefaţa ei:
„Tocmai acum, la bătrâneţe, când sunt de 80 de ani şi îmi tremură mâna şi mi-au slăbit vederile, am scris-o cu multă osteneală. Dar cunosc eu bine că multe greşeli am făcut, şi în tâlcuire, şi în scriere. Ci rog cu multă smerenie pe dascălii cei învăţaţi şi iscusiţi, partea duhovnicească şi mirenească, să îndrepteze greşelile mele cu duhul blândeţilor şi să mă ierte pe mine prostul că nu am putut a tâlcui şi a scrie mai bine decât aceste care le pun înainte. Că măcar deşi sunt feciorul preotului Alexandru din satul Călineşti, care este aproape de oraşul Roman ca două sau trei ceasuri, dar am rămas sărman de părinţi de mic copil şi nu am avut om ca să mă dea la învăţătură, numai din darul lui Dumnezeu m-am învăţat puţin oarece de un frate. Apoi, ajungând în vârstă de 15 ani, m-am dus la Mănăstirea Horaiţa şi m-am făcut monah de părintele Irinarh, ca doar aş putea a-mi mântui măcar sufletul meu, dacă nu sunt vrednic să mai povăţuiesc şi pe alţii spre mântuire...”.
După patruzeci de ani de aspră nevoinţă pe Tabor, arhimandritul Nectarie Banul se mută la veşnica odihnă în Mănăstirea Sfântul Sava şi este înmormântat alături de ceilalţi călugări români iubitori de Hristos.
(Arhimandrit Ioanichie Bălan, Patericul românesc, Editura Mănăstirea Sihăstria, pp. 469 - 471)
(sursa: doxologia.ro)